raport din tranșee

 Nu mai știu a câta zi este. Pandemia care credeam că va dura 2-3 luni are 2 ani. 

Azi îmi amintesc începutul. Când am ales să fiu medic am făcut-o pentru că m-am îndrăgostit de unul dintre pacienții tatălui meu, un băiat de vârsta mea, Matei, care căzuse dintr-un cireș și-și fracturase coloana vertebrală, rămânând țintuit pe viață într-un scaun rulant. Eram doi copii. Aveam doar 15 ani. A fost o dragoste imensă, puternică, profundă. Am simțit dragoste și revoltă. Am jurat să lupt, să fac ceva pentru oamenii care au neșansa unui accident și viața li se schimbă definitiv. Nu am mai dat la facultatea de litere, ci am făcut medicina cu acest gând în minte. Să fac tot ce pot pentru ei. Din păcate viața ne-a despărțit pe mine și pe Matei. Separarea noastră a durut cumplit, dar dragostea a rămas pe viață. Și datorită lui, de fiecare dată când am avut în față un pacient, l-am văzut pe el, m-am apropiat cu dragoste, mi-a păsat. Pacienții simt când unui medic chiar îi pasă de ei. Nimic nu e mai important pentru mine decât acea lumină din ochii unui pacient atunci când le dau o veste bună, când progresează. E o luptă lungă și necesită răbdare, putere, reziliență. Uneori disper împreună cu ei. Încă mai plâng pe ascuns în cabinet după ce consult un pacient grav. Și cred că asta e bine. De aici am energia să lupt pentru fiecare milimetru de mișcare, pentru fiecare clipă de ”mai bine” din viața lor.

Asta e menirea mea. Să traversez de mii de ori acest proces al renașterii. 

Pandemia a deturnat viețile noastre  ale tuturor. Eu omul, eu medicul, trăiesc într-o criză care deja durează prea mult. 

De două săptămâni spitalul de recuperare s-a închis. Pacienții după accidente grave, rămași paralizați, tineri accidentați, pacienții cu boli neurologice, cu accidente vascular cerebrale, tumori medulare, cerebrale operate, cu scleroză multiplă, toți zac acasă imobilizați în paturile lor. Cu cât trece timpul ei pierd șansa unei recuperări, a unei reveniri la viața de dinainte de accident sau măcar a menținerii stării actuale, ei se deteriorează fizic și chiar psihic . 

În schimb, spitalul este plin de pacienți cu COVID care se luptă zi și noapte să respire. Modul în care îi îngrijim este total diferit. Suntem îmbrăcați în echipamentele de protecție, nu ni se văd nici măcar ochii prin ochelarii de protecție și vizieră. Pe combinezon e scris numele nostru. Oxigenul barbotează cu zgomot la fiecare pacient. Sunt mulți, tot mai mulți. Încerc să stabilesc acea legătură cu care sunt obișnuită, să știe că-mi pasă mult de ei, dar ei sunt prea gravi, prea speriați, le e prea rău și eu sunt prea camuflată și sunt prea multe de făcut. 

La început mi-a fost foarte teamă că mă voi îmbolnăvi și eu, că voi muri. De fapt, eram convinsă că voi muri de covid luat de la pacienți. Dar m-am vaccinat și acum sper că voi trăi chiar dacă fac COVID. 

Teama nu-și mai are locul. Sunt în tranșee. Lupt și atât.