toamna de azi

 toamna a rămas afară în curte

undeva departe bisericile s-au copt ca niște pere aurii

clopote grele alungă ciorile de pe acoperișul spitalului

zidul devine portocaliu mai spre seară.

timpul acesta traniu are o cadență smulsă din pântecul greu al fricii

eu nu exist. doar umbra mea există și foșnește undeva într-o cădere ca un sărut în ultima clipă

unii au curajul să plângă cu plânsul lor bun. ca și când nimic nu s-ar întâmpla

dar eu nu. nu plâng. nu respir.

toamna trece prin ziduri

și se înmulțește în plămânii noștri cărămizii

raport din tranșee

 Nu mai știu a câta zi este. Pandemia care credeam că va dura 2-3 luni are 2 ani. 

Azi îmi amintesc începutul. Când am ales să fiu medic am făcut-o pentru că m-am îndrăgostit de unul dintre pacienții tatălui meu, un băiat de vârsta mea, Matei, care căzuse dintr-un cireș și-și fracturase coloana vertebrală, rămânând țintuit pe viață într-un scaun rulant. Eram doi copii. Aveam doar 15 ani. A fost o dragoste imensă, puternică, profundă. Am simțit dragoste și revoltă. Am jurat să lupt, să fac ceva pentru oamenii care au neșansa unui accident și viața li se schimbă definitiv. Nu am mai dat la facultatea de litere, ci am făcut medicina cu acest gând în minte. Să fac tot ce pot pentru ei. Din păcate viața ne-a despărțit pe mine și pe Matei. Separarea noastră a durut cumplit, dar dragostea a rămas pe viață. Și datorită lui, de fiecare dată când am avut în față un pacient, l-am văzut pe el, m-am apropiat cu dragoste, mi-a păsat. Pacienții simt când unui medic chiar îi pasă de ei. Nimic nu e mai important pentru mine decât acea lumină din ochii unui pacient atunci când le dau o veste bună, când progresează. E o luptă lungă și necesită răbdare, putere, reziliență. Uneori disper împreună cu ei. Încă mai plâng pe ascuns în cabinet după ce consult un pacient grav. Și cred că asta e bine. De aici am energia să lupt pentru fiecare milimetru de mișcare, pentru fiecare clipă de ”mai bine” din viața lor.

Asta e menirea mea. Să traversez de mii de ori acest proces al renașterii. 

Pandemia a deturnat viețile noastre  ale tuturor. Eu omul, eu medicul, trăiesc într-o criză care deja durează prea mult. 

De două săptămâni spitalul de recuperare s-a închis. Pacienții după accidente grave, rămași paralizați, tineri accidentați, pacienții cu boli neurologice, cu accidente vascular cerebrale, tumori medulare, cerebrale operate, cu scleroză multiplă, toți zac acasă imobilizați în paturile lor. Cu cât trece timpul ei pierd șansa unei recuperări, a unei reveniri la viața de dinainte de accident sau măcar a menținerii stării actuale, ei se deteriorează fizic și chiar psihic . 

În schimb, spitalul este plin de pacienți cu COVID care se luptă zi și noapte să respire. Modul în care îi îngrijim este total diferit. Suntem îmbrăcați în echipamentele de protecție, nu ni se văd nici măcar ochii prin ochelarii de protecție și vizieră. Pe combinezon e scris numele nostru. Oxigenul barbotează cu zgomot la fiecare pacient. Sunt mulți, tot mai mulți. Încerc să stabilesc acea legătură cu care sunt obișnuită, să știe că-mi pasă mult de ei, dar ei sunt prea gravi, prea speriați, le e prea rău și eu sunt prea camuflată și sunt prea multe de făcut. 

La început mi-a fost foarte teamă că mă voi îmbolnăvi și eu, că voi muri. De fapt, eram convinsă că voi muri de covid luat de la pacienți. Dar m-am vaccinat și acum sper că voi trăi chiar dacă fac COVID. 

Teama nu-și mai are locul. Sunt în tranșee. Lupt și atât.

FRANZ KAFKA

Franz Kafka (n. 3 iulie 1883, Praga - d. 3 iunie 1924, Viena) a fost un scriitor evreu de limbă germană, originar din Praga. Reprezentant remarcabil al prozei moderne, a exercitat o influență covârșitoare asupra literaturii postbelice. Cu mesaje adesea codificate în parabole ce pot genera multiple interpretări, operele sale se caracterizează printr-o viziune halucinantă, grotescă, tragicomică asupra realității, caracteristică expresionismului și suprarealismului. Narațiunea evoluează de multe ori labirintic și fragmentar, iar temele abordate sunt alienarea, brutalitatea fizică și psihologică, conflictul oedipal dintre tată și fiu, complexitatea absurdă a birocrației și imposibilitatea omului de a înțelege sensul propriei existențe. Printre cele mai importante creații kafkiene se numără romanele Procesul, Castelul și America, nuvela Metamorfoza sau povestirile Verdictul, Colonia penitenciară, Un artist al foamei, Un medic de țară și Marele zid chinezesc.
Franz Kafka s-a născut în Praga, capitala Regatului Boemiei în timpul Imperiului Austro-Ungar, într-o familie de evrei așkenazi, fiu al comerciantului Hermann Kafka și al Juliei Kafka (Löwy). Limba lui maternă, în care a și scris mai târziu, a fost germana, vorbită nativ în acea vreme de mai puțin de o cincime din populația orașului. Kafka a mai învățat de-a lungul vieții ceha, franceza, italiana și ebraica. După absolvirea liceului german, a studiat dreptul, și-a luat doctoratul, a lucrat un an la tribunalul din orașul natal, apoi la o întreprindere italiană și în final ca avocat la compania de asigurări Allgemeinen Unfallversicherungsanstalt für das Königreich Böhmen (1908-1922). A părăsit rareori Praga, a călătorit în Italia, Germania, Franța și Elveția și a vizitat orașul Arad. A frecventat până către sfârșitul vieții un „cerc strâmt” de literați praghezi. Cei mai apropiați prieteni i-au fost sora sa Ottla, scriitorul Max Brod și actorul evreu Ițhak Löwy.
În 1909, Kafka a debutat literar cu o colecție de opt schițe (Contemplare), publicate în revista literară Hyperion din München. A întreținut, între 1912 și 1917, o corespondență asiduă cu Felice Bauer, cea care i-a fost de două ori logodnică, iar apoi, începând cu 1920, a corespondat cu Milena Jesenská, o cunoscută scriitoare cehă, care i-a tradus în cehește câteva povestiri. În ciuda numeroaselor sale iubiri și pentru a se dedica scrisului, Kafka a rămas toată viața celibatar, la fel ca multe din personajele sale. A avut o fire hipersensibilă și a suferit din cauza anxietății sociale, a insomniei, ipohondriei și depresiei. A fost un iubitor al naturii și al activităților în aer liber, iar interesul său pentru cultura evreilor răsăriteni a început să se manifeste în 1911, când a descoperit teatrul idiș. Către sfârșitul vieții a îmbrățișat și unele idei sioniste.
Primele simptome ale tuberculozei lui Kafka au apărut în 1917, dar el a refuzat să se trateze într-un sanatoriu. Starea sănătății i s-a agravat și, începând cu 1922, nu a mai putut lucra. În ultimele luni ale vieții, a fost internat în sanatoriul din Kierling, lângă Viena. A murit la 3 iunie 1924 în brațele prietenului său, doctorul Robert Klopstock, și ale ultimei sale iubite, Dora Diamant. Post-mortem, opera sa literară, rămasă în cea mai mare parte inedită, a fost publicată de Max Brod, prietenul și legatarul său testamentar, cel care a refuzat să ducă la îndeplinire rugămintea lui Kafka de a arde manuscrisele^[1].
Franz Kafka a influențat scriitori precum Jorge Luis Borges, Albert Camus, Jean-Paul Sartre sau Gabriel García Márquez. Publicul german l-a descoperit abia după episodul nazist, iar Cehia după relaxarea cenzurii comuniste din anii 60. În multe limbi, cuvântul „kafkian” a ajuns să descrie o situație absurdă, coșmarescă și suprarealistă. (wikipedia)

https://ro.wikipedia.org/wiki/Franz_Kafka